Discurs susținut la 150 de ani de la plecarea lui Asachi, de Zilele Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iasi, 8 noiembrie 2018, la ceremonia solemnă din Aula Magna „Carmen Sylva”

Dragi prieteni,

Vă mulţumesc tuturor, doamnă şi domnilor Rectori, doamnelor şi domnilor Președinți ai Senatelor universitare, Domnule Primar, parteneri și colaboratori tradiţionali, membri ai comunităţii academice a universităţii noastre, deopotrivă cadre didactice, studenţi şi colegi din structura administrativă, pentru că ne oferiţi onoarea de a fi din nou alături de noi, de această dată cu prilejul deschiderii Zilelor Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi 2019.

În fiecare an, sărbătoarea Politehnicii ieşene este dedicată în mod implicit părintelui nostru, Gheorghe Asachi. În acest an, festivităţile îl vor omagia în mod direct, căci în data de 12 noiembrie se împlinesc 150 de ani de când Asachi a plecat să creeze o şcoală de ingineri într-o altă lume, o lume care a devenit astfel mult mai bună.

Alocuţiunea mea a fost construită în jurul unei ziceri pline de înţeles, mai ales astăzi, a lui Asachi: „O nație care a pierdut încrederea în sine, între toate altele este cea mai mizerabilă, pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima”.

Și am combinat în mintea mea aceste vorbe cu conţinutul unui eveniment organizat la Iaşi de către una dintre cele trei mari uniuni studenţeşti din Romania, Conferinţa RevolutiON, care a avut drept scop (citez pe sărite din invitaţie) „dezbaterea modificărilor apărute […] de la Revoluţia Română […], găsirea unor soluţii pentru lucrurile care nu s-au schimbat tocmai în bine.”

Astfel revin la încrederea în sine, despre care vorbea Asachi, fie că este sinele unei naţii sau al unui individ. Și doresc ca prin ceea ce voi spune să transmit un mesaj tinerilor, în principal studenţilor noştri, dar nu numai.

Cred că tinerilor de astăzi le lipseşte încrederea, curajul de a avea încredere, încrederea că pot avea încredere în ei. Mi-aş dori ca această încredere, care nefiresc se pierde printre activităţi mai mult sau mai puţin virtuale şi „consumatoare” doar de biţi şi timp, să fie canalizată către devenirea personală în contextul mai larg al dezvoltării comunităţii din care fac parte.

Tânărul Asachi, aşa cum îl descria Garabet Ibrăileanu în lucrarea sa „Spiritul critic în cultura românească”, publicată inţial în 1909, „a fost un om foarte învăţat. Trecuse prin şcoli serioase, nu era autodidact, ca majoritatea contemporanilor săi […]”. Totuşi, specific tinerilor, Asachi „apare ca o colecţie de tendinţe contradictorii […], e un novator exagerat, apoi de aiurea se poate vedea că el […] are timidităţi […] contrazicându-se adesea asupra aceluiaşi lucru.” Iată un tânăr Asachi cumva fără încredere în sine, fără să poată adopta o linie fermă în încercările sale poetice, artistice, ştiinţifice sau chiar „ezoterice”, fiind la un moment dat atras de spiritism. Este posibil ca aceste incertitudini care îl frământau să fie rodul „momentului spiritual pe care a fost sortit să îl trăiască: tranziţia de la gândirea iluministă la ideologia revoluţionară şi de la epigonismul neoclasic la romantism” (G. Călinescu).

Totuşi, tânărul Asachi depăşeşte momentele de incertitudine şi se dezvoltă ca un statornic şi consistent susţinător al educaţiei, ajungând personalitatea cea mai marcantă a Moldovei acelor vremuri. Aşa cum ştim, înfiinţează în 1813 prima clasă de inginerie în limba romană, iar în 1835 se numără printre fondatorii principali ai Academiei Mihăilene. Prin toate acestea şi nu numai (aşa cum vom vedea pe parcursul evenimentului de astăzi), a reuşit ca prin dezvoltarea proprie să ofere lumină comunităţii largi în care a trăit.

Fac un salt în timp, învaluit tot în culorile învăţământului ingineresc, şi ajung în secolul XX, la primul Rector al Școlii Politehnice ieşene (1938-1944), Profesorul Cristea Niculescu-Otin. Niculescu-Otin este cunoscut drept un inginer chimist de marcă (domeniul electrochimiei, aliajelor metalice), licenţiat la Bucureşti (1904) şi Charlotenburg (1911), devenind ulterior și Președintele Societăţii de Chimie (1929). Este evidentă contribuţia sa la înfiinţarea şi consolidarea Școlii Politehnice ieşene în 1937. Insă puţini ştiu că până la păşirea pe drumul educaţiei universitare în inginerie chimică, tânărul Niculescu-Otin nu prea era înclinat să creadă că universul funcţionează pe principii ştiinţifice. Din nou putem vedea cum nesiguranţa din anii tinereţii se poate transforma într-un rol consistent în sustinerea comunităţii căreia îi aparţine.

22 iunie 1943. Senatul Școlii Politehnice ieşene, strămutat la Cernăuţi, cercetează un caz de indisciplină a unui student. Comisia de analiză a abaterii disciplinare este alcătuită din profesorii Petrescu, Huidovici şi Mangeron. Nume grele, parcă premonitorii având în vedere tânărul care avea să fie pus în discuţie. Studentul în cauză urma să devină cel mai longeviv Rector al Politehnicii, creatorul Politehnicii moderne, Cristofor Simionescu.

Peste 40 de ani, tinerii au pus din nou Iaşul pe harta oraşelor cu o personalitate aparte, puternică, împotriva curentului. În februarie 1987, studenţii ieşeni au ieşit în stradă să manifesteze împotriva condiţiilor din campusuri şi din universităţi, practic împotriva condiţiilor de trai din Romania. Să nu uităm contextul politic totalitar din Romania anilor `80, să nu uităm că, de teama unor astfel de acţiuni studenţeşti, Iaşul era oricum cumva „favorizat” (nu au existat raţiile alimentare, decât ocazional, situaţia, deşi grea, era ceva mai bună decât în alte oraşe). Şi să nu uităm că eram încă departe de anul 1989, iar „jocurile” schimbării erau departe de a fi măcar intuite. Aşadar un curaj disperat, un curaj nebun al studenţilor, al tinerilor de atunci.

Atunci şi în acele condiţii stricte, generaţia mea, eu fiind student în anul al III-lea, a reuşit ceea ce nimeni nici nu îndrăznea măcar să gândească: a spus răspicat ceea ce dorea, ceea ce credea că este normal. Acum mi se pare total nedrept să nu se recunoască, să nu se amintească, decât prea accidental şi prea vag, despre februarie 1987, când Iaşul, prin tinerii lui, a fost din nou vârful de lance, singura lance, într-o mare de opresiune.

Și revin la studenţii noştri de astăzi. În contextul conferinţei de care aminteam la început, RevolutiON, revin cu credinţa solidă că voi, studenţii noștri de astăzi, aveţi toate argumentele să aveţi încredere în ceea ce puteţi construi pentru voi şi prin voi pentru ceilalţi, chiar pentru Iaşi. Pentru că nu o dată, în alocuţiunile sau luările mele de poziţie cu diferite ocazii, am subliniat faptul că, în ciuda a tot ceea ce a reprezentat şi reprezintă Iaşul din punct de vedere istoric, cultural, universitar, uman, cândva şi economic, acest oraş pare să fie adus permanent la starea de „bătrân cuminte, care aşteaptă mereu o soartă mai bună” (Ion Simionescu, 1932). Iar vouă vă revine misiunea să transformaţi Iaşul din acest „bătrân cuminte” într-un tânăr ambiţios, care nu îşi uită momentele sale de glorie, momente în care acest oraş făcea cât o ţară întreagă.

Voi trebuie să aveţi încrederea că, prin ceea ce învăţaţi, puteţi face să conteze comunităţile în care veţi trăi, şi mi-aş dori ca acestea să fie în Romania, de ce nu chiar în Iaşi. Trebuie să aveţi încredere că prin voi, mai ales prin voi, se pot îndrepta în mod evident „lucrurile care nu s-au schimbat tocmai în bine de la Revoluţie”, ca să vă citez. Trebuie să aveţi încredere că prin voi se poate cu adevărat construi.

Asachi a avut încredere să construiască o şcoală pentru viitor. Niculescu-Otin a avut încredere în şcoala lui Asachi şi a legalizat-o. Simionescu a avut încredere în şcoala lui Asachi şi a consolidat-o. Noi, dascălii, ştim că ceea ce vă oferim vouă, studenţilor noştri, reprezintă mult mai mult decât o şcoală. Înseamnă încrederea noastră în voi, care trebuie să se metamorfozeze în Încrederea voastră în voi.

Distinşi invitaţi,

Vă mulţumesc tuturor că aţi avut răbdarea să ascultaţi un mesaj care, la 206 ani de când tânărul Asachi a crezut într-o Politehnică ieşeană şi la 150 de ani de când s-a grăbit altundeva, nu putea fi decât un mesaj adresat tinerilor.

Vă mulţumesc, vă urez să aveţi numai bucurii la acest sfârşit de 2019 şi ne doresc tuturor să avem încredere în Școala lui Asachi!

Meniu