Educaţia – quo vadis după moţiunea de cenzură?

Am urmărit şi eu, ca orice român interesat de ceea ce se intamplă în ţară, desfăşurarea moţiunii de cenzură. Chiar dacă poziţia pe care o ocup vremelnic nu permite, perfect logic, promovarea în universitate a vreunui partizanat politic, nimeni nu mă poate acuza dacă acesta există, în mod firesc de altfel, în simpatiile mele.

Acum, după ziua de joi, probabil toţi se asteaptă la o schimbare radicală a abordărilor, a soluţiilor şi, implicit, a rezultatelor. Eu incerc să gândesc puţin mai ancorat în realitatea ultimilor 30 de ani, iar aşteptările mele, în ceea ce priveşte efectul asupra educaţiei româneşti, sunt justificate de situaţia actuală.

Nu mă aştept de mâine la 6% din PIB pentru educaţie. Pentru că nu cred că avem un PIB care să işi permită acest 6%. Nici măcar nu s-a încercat vreodată gândirea în termenii acestui 6%, crearea sa ca ceva fezabil nici nu cred că a fost crezută vreodată. De altfel, pragmatic, prefer 3% dintr-un PIB mare, decât 6% dintr-unul mic. Dar, mă aştept ca universităţile să recapete dreptul de a-şi folosi soldurile, cele care îl deţin, în scopul compensarii vidului de investiţii majore din ultimii ani. Si mă aştept ca aceste solduri să nu fie soluţia, palidă, a compensării deficitului bugetar.

Nu mă aştept ca de mâine să putem discuta despre o clasificare a universităţilor, indiferent de culoarea politică a guvernului sau a Ministrului Educaţiei, căci este dificil să armonizezi toate criteriile propuse de universităţi, de cele mai multe ori acoperind interesul propriu. Dar mă aştept să nu mai susţinem artificial universităţi muribunde, fără studenţi, create sau expandate după anii ’90 din raţiuni financiare pentru cei care le-au creat, şi în care an de an, sau chiar mai des, se pompează fonduri, se aloca locuri numeroase pentru studenţi din Republica Moldova, se gasesc tot felul de argumente pentru existenţă. Mă aştept să nu mai existe situaţii de universităţi care sunt falimentare, financiar – şi cred că acum nu este un pleonasm, dar care au zeci de posturi vacante de profesor.

Nu mă aştept ca de mâine să avem un învăţământ ca în Finlanda, sau în mai ştiu eu ce ţară dată mereu ca exemplu de suprem în educaţie. Dar mă aştept să devină mult mai vizibil, în sensul oficial-aplicabil, proiectul Romania Educată. Nu mă aştept ca acest proiect să aibă efecte imediat, nici nu a fost conceput pentru acest “imediat”, ci gândit pentru o perfectare până în 2030. Dar mă aştept ca, în baza aplicarii proiectului, să avem predictibilitate, să putem previziona rezultate pe un termen mai lung, să avem coerenţă în decizii, continuitate. Mai ales pentru ciclurile preuniversitare, inevitabil cu efecte majore în cele universitar.

Da, nu mă aştept la minuni, pentru că, din păcate, nu s-a reuşit construcţia unei sistem care să poată genera aceste minuni. Dar mă aştept ca educaţia de calitate să fie susţinută, chiar dacă se desfasoară în Bucureşti sau în estul României.

Cred că va fi mai mult decât aşteptările mele. Pentru că ştiu din experienţa mea că atunci când un profesor este susţinut, educaţia are de câştigat. Si acum se pare că un profesor va fi susţinut.

Meniu