Începuturile Politehnicii ieșene sau 206 ani de la prima școală de inginerie


Prelegere ținută la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa – 7 mai 2019

Distins auditoriu, Dragi colegi şi, deopotriva, prieteni,

Am prezentat de multe ori Politehnica ieşeană, dar niciodată până astăzi cu atâta emoţie şi, mai ales, niciodată aici, în Sibiu, în oraşul meu drag.

Școala de inginerie ieşeană s-a născut dintr-un vis frumos şi, poate, tocmai de aceea, a întâmpinat numeroase oprelişti, premeditate sau nu, până să devină Politehnica ieşeană de astăzi. De aceea, acum, în faţa Dvs., voi atinge câteva aspecte din istoria universităţii mai puţin discutate, menţionarea unora dintre acestea într-un cadru public fiind o premieră.

Sâmburele Politehnicii ieşene a fost sădit în 1813, de către Gheorghe Asachi. Un sâmbure purtat în intenţii cu ceva timp înainte de către Mitropolitul Moldovei Iacob Stamati, care, în memoriul din 1792 adresat domnitorului Moldovei, propune înfiinţarea unei clase de inginerie practică, menită să formeze „inginerii necesari numeroaselor procese pentru pamânt”. Ceea ce este oarecum straniu este faptul că înfiinţarea primei şcoli de inginerie în limba română a fost rezultatul indirect al sentimentului de dispreţ faţă de români aL domnitorului Scarlat Callimachi, care conducea înconjurat doar de fanarioţi. Astfel, toate dregătoriile erau deţinute de greci, cu excepţia uneia singure, care impunea cunoaşterea limbii române şi, mai mult, descifrarea documentelor vechi, ceea ce excedea competenţa grecilor. Această dregătorie era cea a „hotărniciei de moşii”. Acesta a fost pretextul înfiinţării acestui „clas de inginerie hotarnică” la 15 noiembrie 1813.

La examenul de absolvire din 1818, Asachi a consemnat „primul triumf al instrucţiunii în limba română”. Din păcate, uneltirile grecilor au făcut ca domnitorul să nu mai recunoască înscrisul de înfiinţare a scolii de inginerie, astfel că reluarea cursurilor a fost blocată.

Personalitate complexă, cunoscător perfect al artelor şi ştiinţelor tehnice, deopotrivă cărturar, pictor, architect şi inginer, Asachi s-a implicat activ în crearea Academiei Mihăilene (1835), sub domnia lui Mihail Grigoriu Sturdza, academie care includea, initial, trei facultăţi (filosofie, drept, teologie), însă şi cursuri tehnice (geometrie, agricultură, silvicultură, medicină veterinară), precum şi o şcoală de “zugrăvitură”.

În contextul European din a doua jumătate a secolului XIX, Universitatea din Iaşi, apărută în 1860, se dorea o „cetate a tuturor stiintelor”, sau, cum spunem astăzi, o universitate comprehensivă. În decretul de înfiinţare a primei universităţi din ţara noastră se menţiona că aceasta va fi o cetate a tuturor ştiinţelor, iar inginerii şi arhitecţii vor fi formaţi pentru a fi „întrebuinţaţi de către stat”.

După un drum sinuos, de multe ori îngreunat de decizii care fie îngrădeau, fie desfiinţau învăţământul tehnic la Universitatea din Iaşi, începutul secolului XX aduce materializarea intenţiilor de a re-crea acest învăţământ. Astfel, în 1905, P. Poni, A. Obregia (printre cei mai importanţi reprezentanţi) solicită conducerii Universităţii înfiinţarea Catedrei de Chimie Tehnologică şi a uneia de Chimie Agricolă. În acelaşi sens, Dragomir Hurmuzescu solicita crearea unei şcoli de electricitate în 1908. Aceste propuneri au fost validate de Senatul Universităţii și au dobândit aprobarea ministerului în 14 decembrie 1908. În consecinţă, specializările de Electricitate industrială şi de Chimie tehnologică îşi încep activitatea în 1910 şi, respectiv, 1912.

În 1920 se înfiinţau oficial, prin lege, Școlile politehnice din Bucureşti şi Timişoara. În afara de aceste două Politehnici, diplomele de inginer mai puteau fi acordate şi de secţiile tehnice ale Universităţilor din Bucureşti şi Iaşi. Din acest motiv, imediat după înfiinţarea celor două Politehnici, reprezentanţii invăţământului tehnic din Bucureşti au contestat legitimitatea institutelor tehnice universitare, sperând în desfiinţarea acestora. Ca efect al acestei dispute, care a afectat nedrept credibilitatea diplomelor de inginer acordate la Iaşi, suprapus cu declinul economic din anii ’20, s-a ajuns la reducerea numărului studenţilor care frecventau aceste secţii la universitatea ieşeană şi la cea bucureşteană.

Legea învăţământului superior, promulgată în aprilie 1932 de către guvernul condus de Nicolae Iorga, conferea universităţilor dreptul de a acorda titlul de inginer universitar. Totuşi, din ce în ce mai mult se contura ideea ca învăţământul ingineresc să se desfăşoare doar în şcolile politehnice, idee care s-a apropiat de concretizare în perioada guvernării liberale din 1934-1937. O influenţă decisivă în susţinerea învăţământului universitar tehnic ieşean a avut-o Asociația Generală a Inginerilor din România, însă şi insistenţa profesorilor şi a unor parlamentari.

(Facând o paranteză, nu pot să nu amintesc despre discuţia istorică din Parlamentul Romaniei, din acei ani, dintre premierul şi marele istoric Nicolae Iorga si eminentul om politic national-liberal I.C. Brătianu, de formaţie inginer constructor. Iorga îl întreabă cu un aer superior pe Brătianu ce ar putea învăța un savant de la un inginer ca Brătianu, iar acesta îi răspunde: „Măsura, domnule profesor, măsura!”.)

Un moment important în materializarea acestei gândiri îl constituie votarea de către Senatul României a Legii 1360/20.03.1937 privind concentrarea pregătirii inginerilor în Școlile politehnice, lege promulgată de catre regele Carol al II-lea. Ca o consecinţă directă şi imediată pentru învăţămăntul ingineresc ieşean, în data de 6 aprilie 1937, Consiliul profesorilor care au predat ştiinţele tehnice la Universitatea din Iaşi s-a întrunit şi a decis înfiinţarea Scolii Politehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi, recomandându-l rector pe Cristea Otin. Această şcoală va funcţiona cu două secţii: Chimie tehnologică şi Electrotehnica, iar din 1938, secţia de Stiinţe agricole.

Prin Decizia Ministerială 205330/3.12.1937 se constituie Școala Politehnică „Gheorghe Asachi”, decizie care a fost publicată în M.O. 284 din 8.12.1937. Școala politehnică și-a deschis oficial porțile în anul universitar 1938-1939, având alocate 70 de burse (echivalentul locurilor bugetate).

Cu acest prilej, Rectorul Cristea Otin a rostit un discurs în data de 30 octombrie 1938, în care a subliniat amar că, la presiunile profesorilor de la Scoala Politehnică din Bucureşti, în 1920 Parlamentul a votat „în grabă desfiinţarea pur şi simplu a învăţământului tehnic universitar”. Si, a continuat domnia sa, doar „intervenţiile de ultim moment ale câtorva parlamentari, iubitori ai Iaşiului” a făcut posibilă apariţia legii de înfiinţare a Scolii politehnice la Iaşi.

Trebuie menţionat faptul că opoziţia universitară privind înfiinţarea Politehnicii ieşene a continuat, chiar dacă exista o decizie ministerială în acest sens. Astfel, se amâna cumva sine die începerea funcţionării Politehnicii „până se vor realiza condiţiunile legale şi materiale compatibile cu importanţa acestei înstituţiuni de învăţământ”, după cum afirma ministrul de atunci Constantin Stefănescu-Goangă. Această decizie a declanşat o serie de proteste intense din partea profesorilor şi studenţilor ieşeni, care s-au finalizat cu decizia Consiliul de Ministri privind Regulamentul de funcţionare a Școlii Politehnice „Gheorghe Asachi”, promulgată de regele Carol al II-lea prin Decretul Regal 1279/25.03.1938.

Vremurile tulburi ale acelor ani impun mutarea Politehnicii iesene la Cernăuţi în 1941, unde îşi începe activitatea în 1942. Evenimentele politice din anul 1944, forţate de înaintarea trupelor sovietice, obliga Politehnica ieșeană la retragerea din Bucovina tocmai la Turnu Severin, făra pierderi de personal sau bunuri materiale. Bombardamentele aliaţilor obliga Politehnica la o noua repozitionare geografică, de data aceasta la Devesel, însă locaţia nu mai era propice desfăşurării normale a activităților didactice.

Deşi condiţiile rămase în urma războiului, respectiv un oraş devastat, nu mai făceau posibilă revenirea în Iaşi, hotărârea profesorilor a determinat emiterea Decretului-lege 2198/18.11.1944, semnat de Regele Mihai, care a consfinţit întoarcerea acasă a Politehnicii. Din considerente militare, politice şi materiale, acest decret a putut fi aplicat abia în aprilie-septembrie 1945.

Cadrul legislativ al noii perioade a fost inaugurat prin Decretul 175/3 august 1948, cu aceasta ocazie Scoala Politehnica devenind Institutul Politehnic din Iasi. Imediat, numărul facultatilor a crescut la 4, nou intrată fiind facultatea de Mecanică (1948).

În toată această perioadă se desfăşoară lucrări de reparaţii la Corpul A al Palatului Universităţii, care adăpostea Politehnica ieşeană, şi care fusese grav afectat de război, mai ales după intrarea trupelor sovietice. Acum mă voi abate puţin din prezentarea mea şi voi face o referire la această clădire foarte dragă universitarilor ieşeni, şi anume Palatul Universităţii, căci viaţa ei se contopeşte în cea mai mare parte cu viaţa politehniştilor.

Povestea acestei clădiri-simbol a Iaşului începe la 17 februarie 1888, când un incendiu de proporţii distruge complet Teatrul Naţional din Copou, principalul teatru ieşean. O dată fatidică, dar providenţială pentru planurile edililor Iaşului de a construi o nouă Universitate, care să-i poată cuprinde pe din ce în ce mai numeroşii studenţi împrăstiaţi în mai multe locaţii în oraş. Ideea noii construcţii este sustinută şi aprobată de catre Regele Carol I în anul 1890. În anul 1891 este contactată casa de arhitectură a lui Louis Blanc, elvenţian căsătorit cu o româncă, unul dintre cei mai apreciaţi arhitecţi în România acelor vremuri. Acesta propune pentru Palatul Universităţii un proiect în stil academic eclectic, luându-şi drept model nici mai mult, nici mai puţin decât Sorbonna. Proiectul său este premiat cu medalia de aur la Expoziţia de Arhitectură de la Paris. Blanc face echipă cu alţi doi arhitecţi renumiţi, milanezii Giuseppe Trolli şi Carlo Scolari. Construcţia începe în anul 1893 şi este finalizată în doar 4 ani, sub patronajul lui Take Ionescu, ministru la acea vreme.

Construcţia se dorea monumentală, pe măsura primei Universităţi din Principatele Unite şi va primi numele de Palatul Universităţii. Ne referim la ceea ce astăzi reprezintă jumătatea nordică a clădirii şi care se află în proprietatea Politehnicii ieşene.

Jumătatea sudică, construită în oglindă cu cea nordică, cea care acum apartine Universităţii “A.I. Cuza” din Iaşi, a fost ridicată mult mai târziu, în anii 1934-1937. Poate veţi gândi că 40 de ani între cele două construcţii nu înseamnă mult, însă a însemnat colosal din punct de vedere al materialelor de construcţie, al proiectării şi realizării fundaţiei, acoperişului etc. Aceste diferenţe s-au simţit din plin în timpul şi după cele doua cutremure mari, din anii 1940 şi 1977, chiar şi la cele mai puţin intense din 1986 şi 1990.

Războiul, mai ales anul final al acestuia, a lăsat urme adânci asupra clădirii vechi a Palatului Universităţii. Totuşi, aşa cum spuneam anterior, în 1944 Politehnica ieşeană revine acasă şi, prin adresa 974 din 24 februarie 1945, primeşte din partea Universităţii această veche clădire a Palatului (actuala noastră locaţie), o parte din subsolul clădirii noi, precum şi laboratoarele care puteau fi utilizate în comun la disciplinele similare.

Acceptând spaţiul oferit de Universitate şi contând pentru refacerea clădirilor distruse pe sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale, care a alocat chiar în acel an un prim fond de 30.000.000 lei pentru începerea reparaţiilor vechii aripi a Universităţii, conducerea Şcolii Politehnice a organizat refacerea corpului vechi.  Lucrările au fost efectuate în regie proprie, fiind cordonate de cadre didactice şi beneficiind de sprijinul consistent al studenţilor. În paralel, în condiţii improprii, se desfăşurau în aceste spaţii o parte dintre activităţile didactice ale Școlii Politehnice.

Trebuie să menţionez faptul că frumuseţea aripii vechi a Palatului Universităţii este conferită de Aulă şi de Bibliotecă, care are o legătură atât arhitecturală, cât şi emblematică cu Aula.  Biblioteca primeşte numele celui mai renascentist spirit al Moldovei din secolul XIX, fondatorul primei Scoli de inginerie, Gheorghe Asachi.

Biblioteca, mai ales, a avut de suferit din greu în timpul ofensivei trupelor sovietice, atunci când linia frontului a ajuns în zona Iaşi – Chişinău. De altfel, nici până astăzi nu am reuşit refacerea frescelor de pe tavan, in lipsa vreunei imagini cu tavanul original.

Insă, Biblioteca Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași a fost votată într-un chestionar online în 2015, la care au participat câteva sute de mii de utilizatori, ca fiind cea mai frumoasă bibliotecă din lume, concurând cu Biblioteca Trinity College din Dublin, Biblioteca Regală Portugheză din Rio de Janeiro sau Biblioteca Naţională din Praga.

In acelaşi timp, nu trebuie uitată Aula. Nu voi insista acum pe descrierea artistică a conceperii şi realizării Aulei. Insă, sunt onorat să menţionez că prin eforturile proprii ale Politehnicii ieşene, eforturi nu doar financiare, cât mai ales întervenţiile avute la diferite organisme guvernamentale, precum şi la Casa Regală, s-a reuşit acum 5 ani refacerea şi repunerea tablourilor iniţiale cu Regele Carol I şi Regina Elisabeta, evident ca reproduceri. Picturile actuale din Aulă, au fost realizate în 2013 de către un coleg la Universitatea Nationala de Arte ,,G. Enescu” din Iași. Pentru realizarea acestora şi pentru poziţionarea lor corectă, s-a întreprins o muncă de documentare din mai multe surse și s-au consultat mai multe colecții de fotografii, stampe și cărți poștale.

Tablourile apărute după 1945, din motive politice lesne de înteles, cu Gheorghe Asachi şi Petru Poni, de altfel foarte reuşite, sunt plasate acum la intrarea în Aulă.

In anul 2018, cu prilejul sărbătoririi a 205 ani de la prima şcoală de inginerie, Senatul Politehnicii ieşene a aprobat noua denumire a Aulei, în fapt o recunoaştere a istoriei, aceasta devenind Aula Magna “Carmen Sylva” a Universităţii Tehnice “Gheorghe Asachi” din Iaşi.

De la revenirea în Iaşi şi până în prezent, Politehnica ieşeană a realizat numeroase lucrări de reparaţii, expertiză etc. a aripii vechi a Palatului Universităţii, însă fără o activitate coerentă, unitară de consolidare şi refacere a clădirii toate sunt doar de redusă şi vremelnică eficienţa. Studiile noastre au arătat că reabilitarea părţii vechi necesită fonduri în valoare de 30 mil. euro, imposibil de accesat fără implicarea directă a Guvernului României. Iar noi încercăm demersuri în acest sens.

Revenind la trecerea prin timp a Politehnicii, perioada următoare începutului anilor ‘50 se caracterizează printr-o evoluţie semnificativa sub toate aspectele: baza materiala, numar de studenti, cadre didactice. Este perioada 1951-1977, cea a rectorului Cristofor Simionescu, care a beneficiat de prestigiul stiintific si sustinerea politica pentru a consolida Politehnica ieseana. In fapt, domnia sa poate fi considerat “ctitorul Politehnicii iesene moderne”.

In această perioadă, se poate sublinia faptul că, folosind construcţii existente în oraş, Politehnica ieşeană şi-a mărit suprafaţa totală destinată activităţilor didactice de 6,3 ori, o valoare imposibil de atins de atunci. Toate investiţiile s-au ridicat la impresionanta şi nemaiîntâlnita sumă de până atunci (considerând deja reforma monetară din 1952) de 91.170.000 lei.

In acelaşi timp, Rectorul Cristofor Simionescu a simţit, perfect logic, că locul unei şcoli de ingineri trebuie să fie cât mai aproape de industrie, motiv pentru care a conceput construirea unui nou campus academic unitar şi în actuala locaţie, de-a lungul malului stang al Bahluiului, o poziţionare care aducea universitatea tehnică în vecinătatea marilor intreprinderi ieşene. Acest campus va fi deosebit de complex, unic în ţară, reunind campusul didactic cu cel studenţesc.

Dacă la începutul mandatului său de Rector, Politehnica ieşeană includea facultăţile de Electrotehnică, Chimie Industrială, Construcţii şi Mecanică, în prima jumatate a acestui mandat, salba de facultati a Politehnicii se completeaza cu inca doua: Facultatea de Industrie Usoara (1955) devenită ulterior de Textile, si cea de Hidrotehnica (1962), adusă de la Universitatea Agronomică. Numărul specializărilor de licenţă creşte de la 9 la 23, ceea ce va determina o mărire substanţială a numărului de studenţi de la 832 (1953) la peste 7300 în 1976. Mai mult, au fost introduse şi specializări de scurtă durată, pentru subingineri, în perfectă conexiune cu cerinţele economiei româneşti.

Anii care au urmat lui decembrie 1989 au facut ca Politehnica sa păşească într-o perioada de reforme structurale. In 1990 se infiinteaza facultatile de Automatica şi Calculatoare, Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Electronica, Stiinţa şi Ingineria Materialelor. Cea mai tânără facultate a universităţii este Facultatea de Arhitectura, care s-a desprins din cea de Construcţii şi Instalaţii în anul 2003.

In anul 1992, Institutul Politehnic îşi schimba denumirea în cea actuală, devenind Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”din Iaşi.

Nu doresc să evidenţiez toate ciferele care ne caracterizează astăzi, ele pot fi uşor de aflat din statisticile oficiale. Dar, din respect pentru cei care au clădit Politehnica ieşeană, mă simt dator să subliniez faptul că în prezent avem circa 14,000 studenţi, iar valoarea finanţării instituţionale ne plasează pe locul 6 între universităţile din Romania.

Aş dori ca în încheiere, să amintesc câteva date de referinţă, foarte recente, care, prin importanţă, emoţie şi semnificaţie, reprezintă repere ale tradiţiei în excelenţă în educaţie şi cercetare a Politehnicii ieşene.

În noiembrie 2017, cu prilejul sărbătoririi a 80 de ani de la înfiinţarea de sine-stătătoare a Politehnicii ieşene, am fost gazda primei reuniuni a Consiliului Naţional al Rectorilor la Iaşi.

Un alt moment de suflet al nostru, l-a reprezentat decorarea noastră de către Preşedintele României cu Ordinul „Meritul pentru Invăţământ”, în ianuarie 2018, la propunerea Comisiei Prezidenţiale pentru Educaţie.

O continuarea a acestui moment special a fost acceptarea de catre Excelenţa Sa, Domnul Preşedinte Klaus Iohannis, a invitaţiei noastre de a participa la deschiderea anului universitar 2018-2019 şi de a fi alături de noi la sărbătorirea celor 205 ani de la prima Scoala de inginerie în limba română, ambele evenimente desfăşurându-se în 1 octombrie 2018.

Am încercat acum, profund emoţionat în faţa Dvs., să vă aduc în câteva minute, sper că nu prea lungi, imaginea unei istorii începute acum 205 ani. Si a facut-o un sibian care acum iubeşte enorm Iaşul.

Domnule Rector, General de brigada Profesor universitar Ghiţă Bârsan,

Distinşi colegi,

Doresc să vă mulţumesc încă o data pentru onoarea, imposibil de redat în cuvinte, pe care mi-aţi facut-o de a deveni membru al comunităţii Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, o comunitate academică de elită şi o onoare care mă obligă şi care întăreşte legatura mea de suflet cu Sibiul.

Vă mulțumesc!

Meniu