Situaţia eterogenă din sfera învăţământului universitar, liberalizarea pieţei internaţionale a muncii, favorizată de existenţa unei Europe din ce în ce mai unite, au constituit premisele necesităţii conectării învăţământului universitar românesc la cel european. Din nefericire, acest proces, cumulat cu constrângerile financiare ale unui sistem educaţional care este plasat mereu la „diverse” în categoriile bugetare naţionale, a determinat universităţile să devină din ce în ce mai puţin preocupate de menirea lor în sine şi mai mult de menţinerea pe linia de plutire într-o mare care nu oferă prea multe speranţe dincolo de orizont.
Această tendinţă este controlată şi de cadrul educaţional actual, puternic dependent de cel economic şi social, care a creat condiţiile accederii la studiile superioare, nu doar în universitatea noastră, a studenţilor cu pregătire anterioară mai deficitară şi interes mai redus către performanţă. În plus, situaţia financiară personală sau familială îi determină, de multe ori, pe tinerii absolvenţi de liceu să nu urmeze cursurile universitare. În acest context, gestionarea aspectelor educaţionale şi financiare a devenit, practic, esenţa managementului universitar. Însă, coordonată neatent, această gestionare împinge universitatea către un proces de federalizare, în care căutarea speranţelor de dincolo de orizont se transformă într-o rivalitate între facultăţi, departamente sau domenii de studiu existente practic în interiorul unui acelaşi interes.
Cred că acesta este starea noastră acum, o stare în care am intrat treptat începând cu anii 90. Și a apărut o rivalitate nefirească, deloc constructivă, între facultăţi şi departamente, în care ne luptăm să atragem studenţi unii de la alţii, în loc să intrăm în competiţie cu alte universităţi, să promovăm individual o facultate sau un domeniu, de multe ori uitând că toţi suntem sub o aceeaşi siglă, în care uităm de tradiţia în educaţie şi ne declarăm apţi în a coordona orice program de studii atractiv conjunctural, în care nu cunoaştem sau nu recunoaştem posibilitatea unei colaborări cu un grup de cercetare de la o altă facultate. În care obiectivele universităţii au fost reduse la nivelul facultăţilor, iar noi suntem așezaţi în cerc în jurul scopului comun şi „tragem” nu într-o direcţie unică, ci la 360 de grade, urnindu-l puţin şi vremelnic într-o direcţie sau în alta. Niciodată aceeaşi.
Zilele trecute îmi spunea un coleg decan că ar trebui „să dărâmăm gardurile dintre noi”. Nu numai că sunt de acord, dar consider că este şansa noastră de a ne ridica peste acea „linie de plutire” şi de a ne construi o ambarcaţiune solidă cu care să atingem ţărmul dorit. Experienţa managerială proprie de până acum m-a făcut să cred cu tărie într-o autonomie universitară reală şi responsabilă la nivelul facultăţilor, a departamentelor şi a centrelor sau colectivelor de cercetare. M-a făcut să cred cu tărie în rolul facultăţilor în crearea şi gestionarea autonomă a propriilor resurse. M-a făcut să cred cu tărie în păstrarea identităţii şi experienţei academice a facultăţilor şi departamentelor şi să fiu adversarul uniformizării. În acelaşi timp, însă, m-a făcut să cred cu convingere că dărâmând acele „garduri” şi valorificând în comun tradiţia, experienţa, capacitatea de adaptare şi sclipirea fiecărei facultăţi sau departament, putem să ne dezvoltăm într-un mod coerent şi de durată.
În contextul actual social şi economic, al inflaţiei de universităţi de stat apărute în ultimii 25 de ani, al tendinţelor europene, cred că şansa noastră este să redevenim o entitate puternică, să devenim universitatea care să se bazeze pe şi să respecte forţa fiecărei facultăţi, care să se bazeze pe solidaritatea noastră, a tuturor celor care suntem colegi într-un acelaşi spaţiu academic fără „garduri” interioare. Toate aceste lucruri trebuie să fie vegheate și implementarea lor trebuie să fie supervizată de o conducere a universității care să țină cont atât de dezideratele fiecărei facultăți în parte, cât și de viitorul comunității, în ansamblul ei.